Pentru o persoană cu dizabilitate severă, independența nu este un concept abstract. Este ceva concret: să te poți ridica din pat, să ieși din casă, să mergi la muncă, să trăiești o viață normală.

În spatele acestor lucruri stă adesea o persoană invizibilă pentru sistem: asistentul personal.

Dar în Republica Moldova, acest serviciu vital este prins între două realități: cererea crește constant, iar finanțarea rămâne limitată.

Un serviciu esențial, tratat ca opțional

Asistența personală nu este un beneficiu suplimentar. Este o condiție de bază pentru viață independentă.

Pentru multe persoane cu dizabilități, asistentul personal înseamnă:

  • acces la educație

  • acces la muncă

  • participare socială

  • demnitate

Fără acest sprijin, izolarea devine inevitabilă.

Și totuși, în practică, acest serviciu este tratat mai degrabă ca un cost decât ca o investiție.


Cererea există. Sistemul nu ține pasul

Numărul persoanelor care au nevoie de asistenți personali este în creștere. Motivele sunt clare: îmbătrânirea populației, diagnosticarea mai frecventă a dizabilităților și dorința tot mai mare de viață independentă.

În același timp, numărul locurilor finanțate este limitat.

Rezultatul?
Liste de așteptare.
Familii suprasolicitate.
Persoane care rămân fără sprijinul de care au nevoie zilnic.


Responsabilitatea mutată pe familie

Atunci când sistemul nu acoperă nevoia, responsabilitatea cade pe umerii familiei.

Părinți, soți, copii devin asistenți personali neoficiali. Fără salariu. Fără instruire. Fără suport.

Această realitate duce la:

  • epuizare fizică și emoțională

  • pierderea oportunităților de muncă

  • sărăcie și izolare

În loc să fie sprijinite, familiile sunt lăsate să se descurce singure.


Subfinanțare și lipsă de prioritizare

Problema nu este lipsa cadrului legal. Serviciul există, este reglementat și recunoscut.

Problema este finanțarea insuficientă și lipsa unei extinderi reale a programului.

Atunci când bugetele sunt limitate, asistența personală nu este întotdeauna prioritate. Iar consecințele se văd direct în viața oamenilor.


Ce înseamnă, de fapt, lipsa unui asistent personal

Fără acest sprijin, multe persoane cu dizabilități:

  • nu pot ieși din casă

  • nu pot merge la muncă

  • nu pot participa la viața socială

În termeni reali, asta înseamnă excluziune.

Nu pentru că nu pot.
Ci pentru că nu au suportul necesar.


Soluțiile nu sunt complicate, dar necesită voință reală:

  • extinderea numărului de asistenți personali finanțați

  • creșterea bugetelor pentru servicii sociale

  • recunoașterea acestui serviciu ca esențial, nu opțional

  • sprijin real pentru familiile care preiau acest rol

Investiția în asistență personală nu este o cheltuială. Este o investiție în autonomie și incluziune.


Independența nu ar trebui să fie un privilegiu

Într-o societate care vorbește despre incluziune, nu este suficient să avem politici pe hârtie.

Este nevoie de servicii care funcționează.

Asistenții personali nu sunt un lux.
Sunt diferența dintre dependență și viață independentă.

Iar întrebarea reală rămâne:
cât de mult este dispus sistemul să investească în demnitatea oamenilor?

 Sursa:

https://rupor.md/personalnyj-assistent-vysokij-spros-i-ogranichennoe-finansirovanie/

(c) EUPOT.MD