Era 2021 și completam un formular de evaluare a vulnerabilității femeilor cu dizabilități la nivel european.
Era în limba engleză și la întrebarea dacă am fost vreodată agresată fizic, am bifat rapid "nu".
Dar după alte două întrebări m-am oprit.
Recunoscusem rapiditatea. Știam că nu e eficiență ci evitare, așa că m-am întors înapoi și am stat cu ochii pironiți în întrebare.
Ah, cât de mult îmi doream să fie adevărat acel “Nu”.
Mi-au apărut lacrimi în ochi și odată cu ele senzația de gheară în gât.
Re-auzeam toate agresivitățile verbale, toate: „tu nu o să te ridici niciodată din pat”, „ești leneșă”, „o să faci viermi sub tine”.
Re-simțeam toate bruscările, toate manipulările în care mă loveam – de ușă, de pereți. Eu mă loveam, nu el. El doar mă ducea.
Rar îmi permisesem să dau glas durerii. Nu aveam dreptul să pretind să aiba grijă să nu mă lovească când mă duce în scaunul cu rotile. Și așa eram o povară. Era „vina” mea că ajunsesem în situația asta, că depindeam de el.
Eram motivul pentru care nu putea să meargă la petrecere cu prietenii. Motivul pentru care era „legat” de casă.
Expirmarea durerii era percupută ca semn de nerecunoștință.
Așa că strângeam din dinți și răbdam. Îmi spuneam că sunt doar alte suferințe pe care viața mă obliga să le îndur.
Îmi spuneam că așa era el. Așa fusese toată viața. Că erau mici și nu puteau fi etichetate ca agresiuni fizice.
Dar n-au fost doar cele mici.
Și acum îmi aduc aminte când după ce m-a lovit i-am zis: „Ce poți să-mi mai faci!? Handicapată, m-ai făcut deja.” (O mare parte din dizabilitatea mea se datorează neglijenței parentale. Lui.)
„Pot să te lovesc să-ți iau mințile! Să ajungi la nebuni!”
– dar nu mă mai temeam. Sufeream de ani de zile. Era ok. Înțelesesem că nu mai am altă variantă și doar răbdam.
Da, ca femeie cu dizabilități fusesem victima agresiunii fizice.
Și faptul că lucrurile astea nu se mai întâmplau în momentul în care completam formularul deși încă trăiam încă în aceeași casă, nu se datora schimbării lui.
Ci faptului că eu mă schimbasem. .
Învățasem cum să mă micșorez, cum să nu mai vreau, cum să nu mai pretind. Cum să nu mai fiu povară. Mă resemnasem.
Apoi m-a lovit șocul că bifasem într-un formular că fusesem victima unei agresiuni fizice.
Și dacă alfa cineva? Dacă afla el?
Nerecunoscătoare, asta ar spune. Ar urla, mai bine zis.
Am simțit teamă, rușine, dezgust..
Și m-am întrebat atunci: dacă eu am trecut prin toate astea, atunci alte femei?
Am stat cu gândul ăsta și a venit la suprafață frustrarea. Că nu știm să le identificăm, că nu le vedem așa, că nu se știe.
Mi-era fost rușine să zic că mă bătuse.
Pentru că făcuse asta și înainte să fiu cu dizabilitate, n-am perceput până atunci că eram mai vulnerabilă având dizabilitate. Dar eram.
Pentru că nu puteam pleca.
Pentru că surorile mele plecaseră, dar eu nu puteam.
Eram tot acolo și nu aveam cui să spun.
M-am întrebat câte femei cu dizabilități nu vor spune nimănui, niciodată.
Câte din ele nici măcar nu vor identifica că datorită barierelor impuse de societate trăiesc captive în medii abuzive.
Columnista: Iris
