Într-un colț uitat de lume, într-un internat psiho-neurologic din Republica Moldova, o femeie în vârstă cu ochi care nu mai văd și o inimă care încă bate de frică, trăiește tăcută. O cheamă Raia. Când a auzit că mă aflu în internat pentru a discuta cu una dintre beneficiare, a rugat prin soțul ei să vin și la ea.

Într-un colț uitat de lume, într-un internat psiho-neurologic din Republica Moldova, o femeie în vârstă cu ochi care nu mai văd și o inimă care încă bate de frică, trăiește tăcută. O cheamă Raia. Când a auzit că mă aflu în internat pentru a discuta cu una dintre beneficiare, a rugat prin soțul ei să vin și la ea. Dar în șoaptă. Fără martori. Fără priviri. Pentru că îi este frică.

Am intrat în cameră și am văzut-o luând masa, o femeie mică de statură, cu un calm dureros în gesturi. A dorit să-mi vorbească pe ascuns. Și-a cerut iertare că se plânge, „nu sunt obișnuită să mă plâng”, mi-a spus, „toată viața am trăit greu”. Apoi, încet, cu voce joasă, mi-a spus de ce îi este frică.

Raia a fost dată la casa de copii de mică. Mama ei a încercat să o salveze de furia unui tată violent – un polițist care o lovea în cap până într-o zi când... a început să nu mai vadă. „Mama mă iubea, mă vizita pe ascuns... dar într-o zi, n-a mai venit. A fost omorâtă.” Atunci a început să plângă, iar durerea i-a spart tăcerea. „Am o poză cu ea, e pe perete, dar n-o pot vedea... n-o mai pot vedea de ani de zile.”

Singurul sprijin al Raiei este soțul ei, și el beneficiar al instituției. Un bărbat blând, care îi aranjează masa, o scoate în cărucior afară, o protejează cum poate. Dar și el trebuie să plece uneori, să mai muncească prin oraș pentru câțiva bani. Iar atunci... începe groaza.

Există un alt bărbat în internat. Nu are discernământ complet, dar are suficientă viclenie și putere să semene teroare. Profită de faptul că Raia nu vede. Intră în camera ei, îi fură mâncarea, lucrurile. O amenință. „El știe că nu pot vedea... și îmi e frică... și nu am unde să fug.”

Am întrebat-o dacă s-a plâns administrației. A izbucnit în plâns. „Cine să-l oprească? Toți se tem de el. El strigă la angajați, îi filmează, sună la minister, minte că e abuzat. Și e crezut. El are telefon. El sună primul. Pe noi, femeile, nu ne crede nimeni. Cine să mă asculte pe mine, oarbă și bătrână? Ce drepturi ale omului? A fost odată cineva aici și a întrebat de drepturi... dar noi nu suntem tratați ca oameni.”

Am întrebat-o dacă vrea să o ajut. A tăcut mult. Apoi a spus încet: „Da... dar cum să fiu sigură că el nu află? Mi-e frică să nu mă omoare... Eu doar vreau să mor de moartea mea. Nu de frică.”

Aceasta este realitatea. Într-o instituție a statului, o femeie lipsită de vedere, fără rude, fără voce, trăiește în teroare. Și nu este singura. Sistemul tace, administrația ridică din umeri, poliția spune că nu poate aplica o ordonanță de protecție. Pentru că unde să-l ducă pe agresor? Este și el beneficiar.

Dar legea nu permite excepții în fața fricii. Nici în fața violenței. Acești oameni, deși vulnerabili, au aceleași drepturi ca toți ceilalți. Au dreptul la siguranță. La protecție. La viață trăită în demnitate.

Raia nu mai vede. Dar în sufletul ei, durerea, iubirea pentru mama ei, teama care o bântuie în fiecare foșnet de pași – toate sunt vii. Îi aud vocea în minte, spunând: „Nu știu cât mai am de trăit, dar vreau să-mi trăiesc zilele și să mor de moartea mea, nu să fiu omorâtă.”

Columnista: Violeta Gasitoi, avocată