Pentru unii copii, primul clopoțel înseamnă emoții, ghiozdane noi și flori pentru învățătoare. Pentru alții, înseamnă și o luptă invizibilă: dorința de a fi acceptați, de a nu rămâne „copilul altfel”. Vlad are opt ani și o formă ușoară de paralizie cerebrală, dar mai presus de toate are curaj, un zâmbet cald și visul simplu de a fi doar „un coleg ca toți ceilalți”.

Pentru mulți copii, 1 septembrie e o zi de emoții, ghiozdane noi și flori pentru învățătoare. Pentru Vlad, care are opt ani și o formă ușoară de paralizie cerebrală, această zi a fost și o provocare, și o victorie.

Mama lui Vlad s-a temut, ca orice părinte, nu de lecții sau teme, ci de reacția colegilor. Își dorea să fie acceptat, să aibă prieteni, să nu fie „copilul altfel” care rămâne mereu la margine.

În dimineața de 1 septembrie, Vlad s-a ridicat mai devreme, și-a îmbrăcat cu grijă uniforma și și-a pus ghiozdanul nou pe un umăr. Încet, împreună cu părinții, a ajuns în curtea școlii. Curtea era plină de copii, emoție și zgomot. Unii se uitau curioși la felul în care mergea Vlad, dar nu cu răutate, ci cu nedumerire.

Diriginta, o femeie calmă, cu zâmbet cald, a făcut imediat prezentările:

— Copii, acesta este Vlad, colegul vostru. Vă rog să îl ajutați să se simtă bine alături de voi, așa cum toți avem nevoie unii de alții.

Pe parcursul zilei, lucrurile s-au așezat natural. Câțiva colegi l-au întrebat dacă poate juca fotbal. Vlad a spus zâmbind:

— Poate nu alerg așa de repede, dar ca portar sunt bun.

Până la finalul săptămânii, Vlad nu mai era „băiatul nou”, ci „portarul echipei”. Copiii au descoperit că nu e nevoie de perfecțiune pentru a te simți parte dintr-un grup, ci de înțelegere și răbdare.

Pentru familia lui Vlad, primul clopoțel nu a fost doar începutul școlii, ci începutul unei speranțe confirmate: că, atunci când adulții pregătesc terenul cu respect și deschidere, copiii știu singuri să construiască prietenii și să ofere loc fiecăruia.

Columnista: Victoria Suruceanu