Victoria iubea marea dintotdeauna. Deși se sprijină în cârje, visul de a simți nisipul cald sub picioare și apa mării pe piele nu a încetat niciodată. În acea dimineață de vară, la malul mării, privirile celor din jur au întâlnit-o, unele cu mirare, altele cu admirație. Dar pentru ea, valurile nu au întrebat „de ce?”, ci au primit-o așa cum este.

Victoria pășea pe nisip sprijinindu-se în cârje. Pașii ei erau diferiți, dar hotărâți, iar soarele dimineții îi mângâia pielea bronzată. Ea iubea marea dintotdeauna, sunetul valurilor îi amintea că există o lume mai mare decât limitele corpului ei.

Deși mergea mai greu, visul de a simți nisipul cald sub tălpi și apa care îi mângâie pielea nu a dispărut niciodată. În prima zi de vacanță, când a ajuns la plajă, privirile oamenilor s-au întors către ea: unele pline de curiozitate, altele de compasiune, câteva chiar de admirație.

Victoria și-a ridicat bărbia și a zâmbit. Nu era un zâmbet de sfidare, ci unul simplu, de bucurie: era acolo, la mare, acolo unde valurile o acceptau. Și-a lăsat prosopul și cârjele, apoi a intrat încet în apă. Dintr-odată nu mai era vorba de diferențe, ci doar de libertate.

În apă, Victoria nu avea nevoie de sprijin — plutea.

Un copil a întrebat-o: „De ce mergi cu bețele acelea?”Victoria a râs: „Sunt aripile mele de pe uscat.”

Pentru ea, plaja nu era un loc unde se simțea privită, ci un loc unde se simțea vie. Și, pentru prima dată după mult timp, nu s-a văzut ca „o femeie cu dizabilități pe plajă”, ci pur și simplu ca o femeie – liberă și frumoasă.

Columnista: Victoria Suruceanu