Prima zi la un nou loc de muncă vine cu emoții pentru oricine. Dar atunci când ai o dizabilitate, întrebările din minte sunt și mai apăsătoare: „Mă vor privi altfel? O să conteze mai mult munca mea sau bastonul cu care merg?” Povestea lui Andrei, un tânăr de 28 de ani care și-a găsit curajul și locul într-o companie de IT, arată că integrarea profesională nu e despre milă, ci despre șansa de a fi văzut pentru ceea ce ești cu adevărat: un profesionist.

Andrei are 28 de ani și se deplasează cu ajutorul unui baston, în urma unei afecțiuni neurologice. După luni de căutări, interviuri și răspunsuri vagi de tipul „o să vă contactăm noi”, într-o zi telefonul a sunat: fusese acceptat pe un post de specialist în contabilitate la o companie de IT.

În dimineața primei zile, emoțiile erau amestecate. Nu era vorba doar de noul job, ci și de întrebările care îi treceau prin minte:

„O să mă privească altfel? Vor înțelege că am nevoie de puțin mai mult timp pe scări? O să conteze mai mult munca mea sau bastonul?”

Biroul era modern și luminos. Colegii l-au salutat, iar managerul i-a arătat locul de lucru. Niciun comentariu, nicio privire ciudată – doar normalitate. Totuși, în pauză, unul dintre colegi a întrebat direct: „Ți-e greu să vii până aici zilnic?”. Andrei a zâmbit și a răspuns simplu: „Uneori, da. Dar la fel ca vouă vă e greu când stați blocați în trafic. Până la urmă, fiecare are obstacolele lui.” Răspunsul a stins curiozitatea și a transformat discuția într-una relaxată.

După câteva săptămâni, Andrei nu mai era „noul coleg cu bastonul”, ci omul care știa mereu să rezolve cele mai complicate situații din tabelele Excel. Dizabilitatea nu dispăruse, dar nici nu era eticheta care să-l definească.

Poveștile ca a lui Andrei arată că integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități nu e un act de caritate, ci o normalitate. În cele din urmă, ceea ce contează nu sunt pașii mai lenți, ci pașii siguri pe care îi face în meseria sa.

Columnista: Victoria Suruceanu