O poveste reală despre discriminare, abuz și eșecul sistemului de a proteja cele mai vulnerabile femei ale societății.

Era anul 2013 când, în calitate de avocată, am preluat unul dintre cele mai dureroase și răsunătoare cazuri din Moldova: abuzuri sexuale sistematice asupra a zeci de femei cu dizabilități mintale, comise într-o instituție de stat. Peste 16 victime – poate mai multe – fiecare cu istoria sa, cu traumele sale, cu propria ei luptă dusă în tăcere. Ani la rând, femeile au alertat autoritățile. Le-au spus ce li se întâmplă. Dar li s-a răspuns că au halucinații, că „nu pot fi crezute”. Și astfel, abuzatorul a fost lăsat să continue, protejat de nepăsarea sistemului, încurajat de stigmatul social care spune că o femeie cu dizabilități mintale „nu contează”.

Astăzi nu o să vorbesc despre toate. O să vă spun doar povestea lui T.

T. era una dintre aceste femei. Fusese violată în instituție și, ulterior, obligată să facă un avort, împotriva voinței ei. Își dorea un copil — nu avea rude, nu avea pe nimeni. Și totuși, regulamentul de atunci cerea ca femeile cu dizabilități mintale să-și dea consimțământul pentru întreruperea sarcinii. În realitate, acest „drept” a fost o iluzie.

În timp ce procesul privind abuzurile era în desfășurare, T. a rămas însărcinată din nou. A ascuns sarcina, de teamă să nu fie obligată să avorteze din nou. Nu i-a spus nimic nici tatălui copilului, pentru că, spunea ea, „are familie”. Poate a fost abuz din nou. Poate nu. Nici nu mai contează. T. era fericită. Își dorea copilul mai mult decât orice.

Am luptat ca ea să fie scoasă din instituție. Am implicat ONG-uri, am obținut plasarea într-un centru din Chișinău, unde ea și copilul să fie protejați. A dat naștere unui băiețel sănătos — Maxim. Îmi amintesc cât de mândră mi l-a adus la judecată: „Uitați-vă ce am eu!”. Era singura ei alinare. Copilul ei, sensul ei, toată viața ei.

Ne-am mobilizat, am colectat donații. Ea a făcut mărțișoare, copilul meu i-a donat jucării. Visam la ziua în care vom reuși să-i cumpărăm o casă într-o suburbie, unde să fie în siguranță.

Dar în 2016, din motive personale, a trebuit să plec din țară. M-am despărțit cu greu de T., sperând că centrul care o găzduia își va onora promisiunea de a o sprijini, de a o învăța să fie mamă, să fie independentă.

N-a fost așa.

La câteva luni, am aflat că T. a fost găsită cu copilul pe stradă, autoritățile au decis să îi ia copilul și să-l ducă la casa de copii. I-au spus că e „în interesul superior al copilului”. Ea a fost dată afară din centru și nu a mai fost primită nici în instituția de unde provenea. A rămas pe drumuri. Se așeza seara în fața casei de copii și ruga să i se permită să își vadă fiul. Dormea acolo, lângă ușă.

Mai târziu am aflat că i s-au retras drepturile părintești și copilul fusese dat spre adopție. O colegă de-a mea a reușit să conteste decizia și să redeschidă procesul. T. a fost la prima ședință, dar apoi... a dispărut.

Autoritățile au spus că a fost găsit un cadavru, dar nu putea fi identificat — nu avea rude. Cazul s-a închis. Copilul a fost înfiat. Mama lui era „moartă”.

Până în 2022, când am aflat adevărul: T. nu era moartă. Era internată cu forța într-o secție de psihiatrie. Nimeni nu o căutase acolo. Pentru că... „de ce ai căuta acolo?” Când ești femeie cu probleme mintale în Moldova, parcă nu mai ești om.

Internarea s-a transformat într-un coșmar. Împărțea salonul cu o altă pacientă care țipa zi și noapte. A cerut să fie mutată. A implorat. A amenințat că o va strangula dacă nu e mutată. Nu a fost auzită.

Într-o noapte din septembrie 2022, a făcut exact ce spusese. A chemat singură asistenta și a mărturisit: „Îmi pare rău. Nu mai puteam. Nu mai rezistam.” A fost reținută, trimisă în judecată, asistată de un avocat din oficiu. În doar 25 de zile a fost condamnată la 13 ani de închisoare. Instanța a reținut că „nu avea boli psihice” în momentul crimei. Și atunci, întreb: de ce era internată? De ce era acolo?

Nimeni nu a pus această întrebare. Nici avocatul, nici judecătorul, nici procurorul.

T. este astăzi în viață și își ispășește pedeapsa într-un penitenciar. Și tot nu a fost nimeni care să întrebe: de ce?

Oare chiar e atât de greu să înțelegem că nimeni nu e imun la o boală mintală? Că într-o zi, oricare dintre noi, sau cineva drag nouă, poate fi în locul lui T.?

Nimeni care să o plângă.

Nimeni care să-i aducă o floare sau să-i scrie o scrisoare în închisoare.

Povestea lui T. m-a urmărit ani la rând. M-am întrebat adesea dacă am greșit scoțând-o din instituție. Poate n-a fost pregătită. Poate nu eram nici noi pregătiți. Poate am avut prea multă încredere într-un sistem care nu avea voință sau resurse să o sprijine.

Am învățat un lucru dureros: dezinstituționalizarea nu este un succes dacă nu oferim acestor femei sprijin real — terapie, sprijin emoțional, formare, un loc de muncă, demnitate.

Mi s-a spus de nenumărate ori:

„Pentru ce lupți pentru femeile astea bolnave? Ele nici nu înțeleg...”

Dar eu nu lupt pentru niște „bolnave”.

Lupt pentru femei. Pentru ființe umane.

Pentru o mamă care a fost abandonată de toți și care azi își ispășește pedeapsa în tăcere.

Pentru copilul ei, căruia nu i se va spune niciodată adevărul.

Aceasta este povestea ei. 
A unei femei. Atât.

Columnista: Violeta Gasitoi, avocată